Personalitatea umană se formează în perioada incipientă, fiind mai apoi șlefuită pe parcurs. Factorii care își pun amprenta asupra personalității umane sunt o împletire intre genetic ( trăsături preluate pe linie parental) și mediu ( tipul de relații stabilite cu membrii familiei, alte persoane, situații diferite , etc).
Orgoliul ca trăsătură de personalitate se formează și se implementează în același mod, încă din perioada copilăriei și adolescenței. În relația de cuplu se poate manifesta mai pregnant pentru că, oamenii își permit să de dezvăluie pe sine exact așa cum sunt, cu părțile lor pozitive și negative.
Orgoliul, ca și trăsătură integrată în personalitatea umană , a fost studiată de-a lungul timpului în încercarea de a înțelege și a explica cauzele apariției și manifestării sale . Orgoliul este o trasatură de personalitate care iese la suprafață prin fațetele sale de mandrie, vanitate, credințe de putere și superioritate asupra celorlalți , precum și credința de a avea întotdeauna dreptate.
Orgoliul este una dintre numeroasele manifestări ale fricii, dar acesta are şi o latură care ţine de aspiraţia spre perfecţiune a omului. Acesta este conştient de perfecţiunea divină care există în el, dar o exploatează în mod greşit din dorinţa de a avea întotdeauna dreptate, în detrimentul celorlalţi.
Orgoliosul se recunoaşte după felul în care vrea, în orice împrejurare, să aibă dreptate şi să le arate celor din jur că ei greşesc.(Bourbeau , L. 2004).
Orgoliul stă la originea marilor tulburări din viaţa socială a rivalităţii între popoare, a războaielor, intrigilor, urii şi ranchiunei manifestate faţă de alţii. Orgoliul dă naştere la ambiţii pentru putere, dar înăspreşte inima şi ne împiedică să ne iubim semenii. Orgoliosul e convins că el e întotdeauna drept şi ceilalţi nu.
Orgoliosul e cel care se cunoaşte cel mai puţin pe sine. E atât de plin de el, încât orice tentativă de a-l lămuri va fi sortită eşecului. Nu vrea să ştie nimic. Nu suportă să fie contrazis. Îi place compania oamenilor care îl flatează.(Welwood, 2010).
Bourbeau ,L.(2004) clasifică orgoliul în două mari categorii-mental și spiritual.
Orgoliul mental îl caracterizează pe cel care crede că ştie totul. De îndată ce i se pun la îndoială cunoştinţele, orgoliul iese la suprafaţă şi acesta este începutul unei îndelungi lupte destinate pentru a-l face pe interlocutor să-i înţeleagă punctul de vedere.
Orgoliosul poate fi recunoscut după felul lui de a fi. Vorbeşte repede, într-un stil grăbit. Vrea cu orice preţ să aibă dreptate şi încearcă în toate felurile să se facă înţeles, până când interlocutorul exclamă: „Aha, am înteles”. Trebuie să-i dai dreptate!
O altă trăsătură specifică orgoliosului este folosirea în mod curent a cuvintelor: „Da, ştiam”. El ştie totul. Nevoia de a spune că ştie ceva, fără a fi fost întrebat, se naşte din orgoliu.
Orgoliul ii face pe oameni să reziste oricărei transformări interioare. Încearcă mereu să îi împiedice să-l vadă pe Dumnezeu în fiecare om, să ierte, să-și exprime emoţiile şi sentimentele, să fie ei cu adevărat, să învețe să se cunoască şi să evolueze. Dacă intră în conflicte sau le declanșsează nu își pot cere iertare celor pe care îi supară pentru că, in viziunea lor asta ar însemna să recunoască că a greșit și că nu au dreptate.
Pe măsură ce o persoană evoluează, ea devine tot mai conştientă şi pericolul de a se lăsa stăpânită de orgoliu va fi tot mai mare. Începe să se simtă superioară celorlalţi: „Eu sunt mai bun decât tine. El nu e atât de evoluat ca mine”. Aceste gânduri se nasc din orgoliul spiritual. Este foarte important să fie atent în special când devine mai conştient.
Faptul că ajung la un nivel mai ridicat decât altcineva nu înseamnă neapărat că acesta este inferior. Gradul lui de conştiintă e inferior, dar puritatea sufletului său e la fel de perfectă ca a sa. Numai exprimarea e diferită.
Orgoliul atrage după sine ipocrizia, vanitatea, setea de putere şi alte stări de spirit care nu sunt benefice. A aştepta recunoştinţă din partea cuiva este o formă de orgoliu.
În spatele orgoliului se ascunde întotdeauna frica. Frica de a nu fi iubit, de a fi respins, judecat, criticat. Tema de a nu fi la înălţime într-o situaţie, teama de a pierde pe cineva sau ceva.
- Bourbeau, L. (2008). Ascultă-ţi corpul, prietenul tău cel mai bun. Bucuresti: Ascendent.
- Welwood, J. (2010). Iubiri perfecte, relatii imperfecte. Bucuresti: Elena Francisc Publisher.
Vezi si :
