Intelepciunea poate veni din surse diferite si, poate, neasteptate!
„Odata, un profesor renumit mergea pe jos spre casa dupa ce tinuse o serie de cursuri. Considera mersul pe jos relaxant, caci il ajuta sa se destinda dupa concentrarea si energia unei zile de predare.
Din cele cateva rute disponibile in acea zi, alesese plaja. Peisajul nu-i retinu atentia, fiind prea absorbit in propriile ganduri infumurate. Reflecta la onorurile pe care le primise de la studentii lui. Retraia gloria de a da autografe pe ultima sa carte. Rememorarea cursului din acea zi il facu sa se simta mandru. Se batu singur pe spate pentru ceea ce facuse bine. Da, facuse cu certitudine bine. Era o senzatie buna sa fie bun si sa stie asta.
Apoi ceva ii capta privirea. Un baietel construia un castel de nisip. Asta in sine nu era neobisnuit, dar era cel mai mare si mai elaborat castel pe care profesorul il vazuse vreodata pe plaja. Baiatul lua cu respect nisipul in maini, apoi il batea ferm si totusi delicat pe locul unde il punea. Crease cu grija turnuri si turnulete si ridicase steaguri pe parapete. Creatia sa era un act de dragoste.
Profesorul se aseza pe o banca pe marginea promenadei si urmarea copilul. Cand baiatul isi incheie impresionanta opera de arta, se intinse pe nisip si paru sa o admire un timp. Profesorul cunostea aceasta emotie. Era axect acelasi sentiment pe care il avusese cu un moment sau doua inainte, pe cand se plimba pe plaja, reflectand la propriile-i realizari din acea zi.
Deodata, copilul facu o miscare spre fata. Sfarama castelul, il imprastie peste nisip si urmari cum val dupa val spala orice dovada a existentei lui. Plaja redeveni cum fusese inainte. Era ca si cum castelul nu ar fi existat niciodata.
Profesorul voia sa strige la copil sa se opreasca, dar decenta il retinu. Totusi mahnirea pe care o simtea era de netagaduit. Ce pierdere! De ce trebuia o astfel de realizare sa fie distrusa? De ce si-ar nimici un creator propria opera?
Voia sa-l intrebe pe baiat de ce a facut asta, dar ezita. ” Ar trebui sa-l abordez pe acest copilandru? se intreba profesorul. Eu sunt un mare profesor. El e doar un baietel. Ar fi bine sa fiu vazut vorbind cu el?” Totusi, curiozitatea invinse pana la urma. Se duse pe nisip si vorbi cu copilul:
-Spune-mi, i se adresa, stand in fata baiatului si privindu-l cu autoritatea care stia ca este in mod just a sa, de ce te joci in nisip?
-Nu asta fac copiii? intreba baiatul. Adultii imi spun ca jocul este un mod de a invata, ca si cum ar trebui sa aiba vreun alt inteles in afara de a te distra. Eu fac ce face un copil. Ma joc.
-Sunt curios, intreba profesorul, de ce cheltuiesti atat de mult timp si efort pentru a cladi un castel asa mare si elaborat doar pentru a-l darama. Ti-ai creat castelul pana la perfectiune, apoi l-ai distrus si ai privit valurile cum spala plaja ca sa redevina ceea ce fusese inainte. Nu ai lasat nicio dovada ca opera ta a existat vreodata.
-Parintii mei mi-au pus aceeasi intrebare, marturisi baiatul. Mama mea vede ceva foarte simbolic in asta, dar, pe de alta parte, asta e mama. Ea imi spune ca fiecare graunte de nisip este ca fiecare aspect al umanitatii. Daca le adunam impreuna, ca sa cladim si le modelam delicat intr-o forma, alcatuiesc o relatie in care intregul devine mai mare decat partile. Spune ca nu exista o limita a creativitatii noastre cand conlucram. Cand uitam de relatiile noastre si incercam sa traim ca un singur graunte de nisip solitar, creativitatea ne este distrusa cam in acelasi mod in care am distrus eu castelul sau in care oceanul il sfarma in milioane de bucati si il imprastie pe plaja.
Tata spune ca este un mod de a invata despre viata. Spune ca nimic nu dureaza pe vecie. Castelele de nisip sunt un exemplu. Ele sunt create si distruse. Exista si dispar. Ele, ca si orice in viata sunt nepermanente. Castelele de nisip reprezinta calatoria noastra prin viata. Ambele sunt scurte si temporare. Cand apreciem asta putem incepe sa ne bucuram de timpul pe care il avem la dispozitie. El spune ca a construi castele de nisip este un mod in care copiii ajung sa invete si sa inteleaga intuitiv aceste lectii importante ale vietii.
Iar eu? intreba baiatul. Eu…eu doar ma joc. Poate jocul meu are semnificatie, poate nu. Eu vreau doar sa ma bucur de ceea ce fac. Vreau sa traiesc experienta soarelui cald pe corpul meu, a sunetului valurilor plescaind in fundal si sa simt nisipul umed in maini. Doar ma distrez.
Profesorul realiza cat de mult putea invata de la acest baietel. Isi dezlega sireturile si isi arunca deoparte incaltamintea. Isi scoase sosetele si isi sufleca pantalonii. Isi dezlega cravata si se aseza langa baiat.
-Pot sa stau? intreba. Mi-ar placea sa ma joc si eu. ”
Despre povesti aici:
A gusta viata in imbucaturi simple, a te bucura de fiecare clipa si de fiecare actiune pe care o faci la intensitate maxima, a intelege si a constientiza, asta inseamna sa traiesti. Si, cine face asta mai bine decat un copil, care descopera lumea prin ochi curiosi si sinceri? Poate , uneori, ne putem aminti sa redevenim copii, macar pentru a simti viata cu aceeasi placere ca in perioada lipsita de griji!
